Căutați în Hub

Soia are nevoie de precipitații Sunt anunțate strategiile agrotehnologice de redresare în contextul schimbărilor climatice

Cultivatorul între rânduri   Rezultatul Cultivarea între rânduri suprimă buruienile între rânduri și pregătește patul germinativ. Lucrarea respectivă îmbunătățește aerarea solului, reduce evaporarea apei și contribuie a zdrobirea părților dure ale solului. Astfel, se produce efect pozitiv asupra microorganismelor, precum și asupra numărului și activității bacteriilor fixatoare de azot care se găsesc pe rădăcinile de soia, fapt ce duce la o fixare biologică sporită a azotului. Rezultatul general implică creșterea randamentului și calității culturilor.   Atenția la detalii este esențială Există diferite opțiuni pentru controlul mecanic al buruienilor între rânduri. Condiția solului, stadiul de creștere a buruienilor, precum și echipamentele utilizate vor determina selectarea practicilor optime pentru condițiile de sol, cultura selectată și specificul locului. Cultivatorul pe rând cultivă solul și dezrădăcinează buruienile între rânduri. Mașina utilizată se ajustează la configurația mașinii de semănat. Cultivarea se efectuează în aceeași direcție și pe același număr de rânduri ca la plantare. Viteza optimă este de circa 6 km/h. Viteza tractorului, adâncimea și dimensiunea zonei de protecție între organul de lucru și plantă, variază în funcție de cultura selectată. În prezent, există o gamă largă de agregate de cultivare, cum ar fi diferite grape, sape rotative, mașini de plivit cu gheare și mașini de plivit cu flacără, care pot fi utilizate în combinație / montate pe cultivatoare pe rânduri pentru controlul mecanic al buruienilor.   A doua cultivare, cultivatorul în lucru   Timpul pentru cultivare Soia poate fi cultivată între rânduri de până la trei ori pe parcursul fazei de creștere timpurie (în general, în lunile aprilie și mai). Cultivarea va fi cea mai eficientă atunci când buruienile sunt tinere. O cultivare la etapa respectivă va produce efectul cel mai semnificativ. Cultivarea cea mai timpurie poate fi realizată în faza primei frunze trifoliate a culturii. La acest timp, prășitoarele individuale pot săpa mai aproape de plante și puțin mai adânc (5-6 cm), având grijă să nu acopere plantele tinere cu sol. La cea de-a doua cultivare și la cultivările ulterioare, zona de protecție a plantelor trebuie să fie mai mare, iar cultivarea trebuie să fie superficială (3-4 cm) pentru a nu afecta sistemul radicular al plantelor. Cea mai târzie cultivare poate fi realizată chiar înainte de închiderea foliajului. Acțiunea dată este una relativ ușoară. Sapele trebuie să fie ascuțite, ajustate corespunzător pentru a cultiva solul la aceeași adâncime, și să asigure o zonă de protecție necesară de 7,5-10 cm până la plante.   Impactul asupra productivității Una sau două cultivări între rânduri sporesc productivitatea soiei până la 275 kg/ha. Acest lucru este confirmat și în studiile în care au fost utilizate și erbicide, în 2015. O cultivare între rânduri a crescut randamentul cu 5,3%, două cultivări – cu 7,1% și trei – cu 7,3%. Creșterea a fost mai mare în anii cu precipitații mai puține.   Lățimea rândurilor reprezintă un aspect important O distanță între rânduri prea mare sau prea mică poate afecta randamentul culturii din cauza concurenței severe pentru nutrienți, apă, lumină, etc. Atunci când rândurile sunt relativ înguste, începutul perioadei critice poate întârzia, deoarece va spori concurența cu buruienile. Multe studii au examinat efectul distanței dintre rânduri și dintre plantele din rând. Conform rezultatelor obținute, distanța optimă între rânduri este de 45 cm sau 50 cm, atât în termeni de utilajele disponibile, cât și din punct de vedere al cultivării între rânduri și al controlului buruienilor. În comparație cu 70 cm, distanța între rânduri de 50 cm ajută la stabilizarea buruienilor în producția de soia.   Foliajul culturii de soia deplin funcțional după controlul adecvat al buruienilor.   Efectul asupra activității biologice Solurile grele sunt vulnerabile la condițiile anaerobe. Cultivarea între rânduri produce efect pozitiv asupra microorganismelor, dar și asupra numărului și activității bacteriilor fixatoare de azot care se găsesc pe rădăcinile de soia. Cultivarea aerează solul, ceea ce este important atât pentru fixarea azotului, cât și pentru activitatea altor microorganisme din sol care descompun materia organică. Cultivarea între rânduri reduce evaporarea și păstrează umiditatea solului, ceea ce sporește activitatea microorganismului și fixarea azotului atmosferic. Rezultatul final este creșterea productivității soiei.   Aspecte practice cheie Perioada Aprilie / Mai Frecvența Două sau trei ori pe parcursul perioadei de creștere a soiei Beneficii Reducerea buruienilor în spațiul dintre rânduri Reducerea evaporării, conservarea umidității solului Zdrobirea părții dure a și facilitarea aerării solului Creșterea activității microorganismelor Ameliorarea creșterii și eficienței plantelor   Informații ulterioare Canalul Legume Hub de pe Youtube oferă resurse video utile. Demonstrarea utilajelor pentru plivirea mecanică: https://www.youtube.com/watch?v=FJZ8VEKizhc&t=14s   Prezența buruienilor înainte de cultivarea între rânduri  

Complexul de însămânțare a cerealelor Pöttinger, cu mecanism pneumatic de dozare/transportare a semințelor, asigură lățimea rândurilor de 125/167 mm sau 250 mm.   O bună organizare a culturilor constituie cheia succesului în obținerea unor recolte înalte de soia. După cum arată experiența practică, semănătoarele sunt potrivite pentru realizarea unor randamente sporite. Semănătoarele plantează semințele în rânduri înguste, fapt ce contribuie la obținerea timpurie a foliajului, care crește competitivitatea culturii împotriva buruienilor și reduce riscul de eroziune a solului.   Semănatul cu semănătoarea în practică Semănătoarele sunt utilizate pe scară largă pentru semănatul culturilor arabile, în special a cerealelor cu boabe mărunte. Semănătoarele sunt, cunoscute, de asemenea, ca semănătoare solide, deoarece rândurile sunt înguste. Semințele sunt plasate în sol la o adâncime stabilită în rânduri folosind brăzdare sau discuri (cunoscute ca discuri coulter) trase prin sol. Semănatul cu semănătoarea reprezintă o tehnologie solidă ce poate fi utilizată și pentru semănatul semințelor în solurile cultivate foarte puțin. Adâncimea de semănat și distanța între rânduri sunt setate, pe când distanța dintre semințele individuale din rând – nu. Distanța dintre plantele din rând depinde de fluxul semințelor din buncărul pentru semințe către discuri. Pentru transportarea semințelor, mașinile mai vechi folosesc forța gravitațională măsurată, iar cele mai noi – aerul comprimat. Ele funcționează, la fel, cu viteze mai mari, ceea ce rezultă în semănat mai rapid. În rezultat, se obține o combinație bună între eficiența stabilirii culturilor și costul redus aferent echipamentului și forței de muncă. Semănătoarea asigură rezultate mai bune pe terenuri mici, denivelate, zona fiind plantată în mod mai uniform. Dezavantajul semănătorii este lipsa controlului asupra distanței semințelor în rând, precum și o variație mai mare a adâncimii semințelor în comparație cu cele obținute la utilizarea semănătoarele de precizie.   Componentele funcționale de bază Măsurarea și transportarea semințelor în cadrul semănătorii determină distribuția semințelor în rând și rata de însămânțare. Se utilizează mecanisme mecanice (gravitaționale) sau pneumatice (aer comprimat). Dozatoarele mecanice pentru măsurarea semințelor transportă și distribuie semințele folosind fluxul gravitațional. Mecanismul de dozare este situat direct sub buncărul pentru semințe la un metru pentru fiecare rând. Aceste dozatoare sunt acționate de un singur arbore amplasat pe lățimea semănătorii. Arborele este acționat de o roată care ajustează fluxul de semințe la viteza de înaintare. Cilindrul canelat reprezintă cel mai utilizat mecanism. Acest tip de dozator poate fi ajustat în dependență de mărimea diferită a semințelor și rata de însămânțare prin reglarea unei clapete pe cilindru și ajustarea raportului de viteză, adică viteza de rotație a cilindrului canelat în raport cu viteza de înaintare a burghiului. Majoritatea semănătorilor au o lățime de 3-4 metri.   Semănătoarea pentru cereale Amazon, cu mecanism de măsurare / transportare a semințelor gravitațional, oferă o lățime de rând de 150 mm.   Sistemele pneumatice de distribuție a semințelor folosesc aer comprimat pentru a transporta semințele dintr-un rezervor central în brăzdare. Ventilatoarele alimentate hidraulic creează un flux de aer activ care transportă semințele către un cap de distribuție. Acesta împarte fluxul de semințe în tuburile de distribuție individuale care se deschid în brăzdare. Există două tipuri de semănătoare pneumatice: cele cu dozator pentru fiecare tub, brăzdar și rând și cele cu un mecanism central unic de dozare înainte de împărțirea fluxului de semințe între tuburi către brăzdare. Principalul avantaj al semănătoarelor pneumatice constă în faptul că este posibilă aplicarea unei lățimi de lucru și a unei viteze de înaintare mai mari, deoarece fluxul de aer poate transporta semințele la câțiva metri pe ambele părți ale tractorului. Cu toate acestea, impactul mecanic asupra semințelor este mai mare, fapt ce poate afecta rata de germinare a soiei. Fluxul de aer poate elimina, de asemenea, inoculanții praf care nu au fost aplicați cu adezivi. Opțiunile brăzdarelor Brăzdarele deschid brazda din sol și așază semințele la adâncimea necesară. Există două tipuri comune de brăzdare: cu ancoră și disc (disc unic sau disc dublu) și diverse combinații ale acestora. Alegerea depinde de textura tipică a solului și de cantitatea de reziduuri de plante de pe suprafața solului. Combinațiile disc-ancoră sunt uneori folosite în cazul în care primul brăzdar îmbunătățește patul de răsad prin tăierea reziduurilor de cultură și afânarea solului greu, iar al doilea brăzdar deschide brazda pentru semințe. Acoperirea semințelor Semănătoarea trebuie să așeze semințele în brazdă pe un strat ferm de sol umed și să acopere semințele în mod uniform până la adâncimea necesară. Trebuie să existe un contact bun între sămânță și sol. Acest lucru se realizează folosind roți de tasare. Această operație îmbunătățește contactul semințelor cu solul, cu umiditatea straturilor inferioare ale solului și favorizează o germinare uniformă. Ca dispozitive de acoperire, pot fi utilizate roți de tasare, role, lanțuri, tasatoare. Semănătoarele trebuie calibrate pentru a asigura eliberarea unei cantități corecte de semințe per unitatea de suprafață. Semințele urmează a fi distribuite uniform în rânduri la o adâncime uniformă. Calibrarea atentă a semănătoarei asigură atingerea ratei țintă de însămânțare. Viteza de înaintare trebuie să fie limitată la 6 km/oră, astfel încât brăzdarele să aibă timp să deschidă brazda și să așeze semințele în mod uniform. Viteza excesivă duce la însămânțare inegală, formând goluri în unele părți ale rândurilor și îngrămădiri de plante în alte părți. O semănătoare bună trebui să asigure o plasare uniformă a semințelor la aceeași adâncime, în contact bun cu solul, precum și acoperirea lor cu un strat de pământ pentru o mai bună germinare.   Aspecte agronomice speciale Semănătoarele au fost dezvoltate pentru semănatul culturilor cerealiere, în mod tradițional, cu distanțe înguste între rânduri (12cm-25cm). În practică, semănatul soiei în rânduri înguste implică următoarele beneficii și limitări: Rândurile înguste accelerează închiderea foliajului Potențialul de producție al oricărei culturi depinde de cantitatea de lumină interceptată de foliajul verde de la apariția culturii până la maturitatea ei. Distanța îngustă între rânduri reduce timpul până la închiderea foliajului, susținând acest factor fundamental de randament. Închiderea timpurie a foliajului reduce, de asemenea, evaporarea apei din sol, suprimă buruienile și reduce riscul de eroziune a solului. Acoperirea rapidă a foliajului poate stimula, de asemenea, formarea păstăilor pe partea superioară a plantei. Acest lucru facilitează recoltarea și reduce pierderile de păstăi mici.   Răsaduri de soia, rând îngust semănate în rânduri de 150 mm.   Cercetările efectuate în zona de nord a stepei Ucrainei (Shepilova, 2009) au arătat că culturile semănate la lățimi de rând de 15 cm au ajuns la închiderea completă a foliajului când plantele aveau 3-5 noduri. Culturile plantate în rânduri la distanța de 30 cm au ajuns la închiderea completă a foliajului la începutul înfloririi (etapa de creștere R1-R2). Culturile cu rânduri de 70 cm nu s-au închis până la înflorire și formarea păstăi (Stadiul de creștere R2- R3). Un efect similar este prezentat în Tabel 1.     Fiind o tehnologie robustă de însămânțare, semănătoarea oferă posibilitatea de a utiliza diferite sisteme de prelucrare a solului pentru cultivarea soia: Semănatul în sistem de prelucrare convențional, cu pat de răsad format, în mod obișnuit, dintr-un strat inferior ferm plantat la o adâncime de 3-4 cm, acoperit de un strat de sol superior ușor. Semănatul în sistem de prelucrare redus sau conservativ, fără pat de răsad special pregătit. Acest lucru reduce perturbarea solului, evaporarea și consumul de combustibil. În plus, este posibilă însămânțarea în mulci de resturi vegetale din cultura anterioară, ceea ce ajută la reducerea riscului de eroziune a solului.   Amplasarea spațială a semințelor de soia În comparație cu semănătoarele de precizie, semănătoarele cu brazdă sunt susceptibile la variații în amplasarea semințelor în termeni de adâncime și omogenitate în rând. Acest lucru se întâmplă mai ales atunci când mașina este condusă cu viteză înaltă și acolo unde există o cantitate mare de reziduuri de cultură. De asemenea, este posibilă formarea de spații goale si dublare a semințelor. Acest lucru nu este critic pentru soia în cazul în care nu este depășit nivelul de 5% din semințele plantate. Este importantă reglarea corectă a agregatului și monitorizarea periodică a lucrului mecanic.   Neuniformitatea adâncimii de însămânțare la semănătoare.   Infromații ulterioare Joseph, J., 2016. Benefits for soil & yield with direct drilling approach. Farm Herefordshire. https://www.youtube.com/watch?v=XBdruGJzkYA Agriculture XPRT. Seed drills. Equipment for crop cultivation in Europe, website: http://www.agriculture-xprt.com/crop-cultivation/seed-drills/products/ Pöttinger Landtechnik GmbH. Seed drills, website: https://www.poettinger.at/en_in/produkte/kategorie/sm/seed-drills

Imaginea 1. O fotografie de aproape a unui nodul despicat care arată culoarea caracteristică roz. Acest lucru indică stabilirea cu succes a rizobului și fixarea biologică a azotului activ.   Rezultatul Efectul direct al unei FBA îmbunătățite implică obținerea unor culturi cu randament mai ridicat, deseori asociate cu un conținut proteic sporit. Circa 800.000 de tone de nitrogen (N2) din aer sunt fixate anual în rezultatul FBA prin cerealele și leguminoasele furajere cultivate în Uniunea Europeană. Principalele leguminoase pentru boabe (soia, mazărea și fasolea) asigură circa o treime din cantitatea respectivă. Un nivel înalt al FBA constituie fundamentul pentru obținerea unei producții optime și durabile. Succesul agronomic al culturilor de leguminoase pentru boabe depinde, în mare măsură, de cantitatea de azot fixată în nodulii sistemului radicular al plantelor. Acest lucru determină importanța creării și menținerii unei simbioze adecvate între planta gazdă și bacteriile din genul Rhizobium și Bradyrhizobium. Cantitatea totală de azot fixată variază, de obicei, de la 100 la 300 kg N/ha, în funcție de așa factori ca soiurile de leguminoase (și cultivar), durata sezonului de creștere și condițiile de mediu. Simbioza dintre bacteriile solului și leguminoase promovează absorbția azotului de către plante și îmbogățește solul cu azot prin exudatul radicular și reziduuri, fapt ce reprezintă leguminoasele ca fiind plante precursoare preferate pentru multe culturi. Cultivarea leguminoaselor reprezintă o cale accesibilă și ieftină de îmbogățire a solului cu azot. Includerea lor în rotațiile culturilor creează condiții favorabile pentru cultivarea culturilor ulterioare, cu utilizarea redusă a îngrășămintelor sintetice cu azot.   Rolul leghemoglobinei și consecințe practice Fixarea biologică a azotului reprezintă un proces fascinant. Rizobul invadează rădăcinile plantelor leguminoase gazdă compatibile, determinând dezvoltarea unor structuri radiculare specializate, cunoscute ca noduli. La nivelul nodulului, bacteriile reduc N2 la amoniac folosind complexul de enzime de nitrogenaze, care este produs în interiorul bacteriei. Pentru ca FBA să progreseze, nitrogenaza trebuie să fie protejată de oxigen. Nodulii radiculari protejează procesul bazat pe nitrogenază de oxigen folosind o proteină legată de fier, numită leghemoglobină. Leghemoglobina controlează concentrația de oxigen liber în citoplasma celulelor vegetale infectate, protejând nitrogenaza de oxigen, permițând, în același timp, furnizarea de oxigen pentru respirație în țesutul rădăcinii în scopul asigurării energiei necesare. O parte fascinantă a acestui ciclu este leghemoglobina, care este strâns legată de hemoglobina din sânge, care are funcția similară de transport al oxigenului. La fel ca hemoglobina, leghemoglobina este roșie atunci când e încărcată cu oxigen. Acest lucru explică de ce nodulii radiculari sănătoși sunt roz. Prezența unui număr mare de noduli de culoare roz la separare este un indicator fiabil al stabilirii cu succes a FBA în leguminoase (Imaginea 1).   Fixarea biologică a azotului necesită energie Pentru FBA, conversia fiecărei molecule N2 în doi ioni de amoniu NH4+ necesită 16 molecule ATP. Rezultatul final este că această conversie necesită energie din planta leguminoasă gazdă. Fixarea simbiotică a azotului utilizează circa 4 – 16% din fotosintatul plantei gazdă în cazul plantelor de fasole și soia. Acest cost energetic reprezintă unul din motivele din cauza cărora leguminoasele pentru boabe au un randament mai mic ca culturile cerealiere comparabile. Or, în condiții bune de creștere, boabele de fasole și soia compensează necesarul de energie pentru FBA, stimulând, în continuare, creșterea.   FImaginea 2. Forma nodulilor la leguminoase. A - nedeterminată; B-determinată.   Stabilirea simbiozei Stabilirea simbiozei începe cu îndepărtarea flavonoidelor de către bacterie din planta leguminoasă gazdă. Acest lucru stimulează sinteza unor molecule de semnalizare specifice în bacterii, numite „factori nod”. Factorii de nodulare sunt necesari atât pentru invazia bacteriană, cât și pentru formarea nodulilor. Structura moleculară a factorilor de nodulare este specifică diferitelor specii de Rhizobium. Bacteriile rizobiene se atașează de vârfurile firelor radiculare, determinând răsucirea acestora, formând o structură de „fir de infecție” care permite bacteriilor să ajungă la celulele rădăcinii plantei gazdă. Firul de infecție crește către centrul rădăcinii și bacteriile sunt eliberate în celulele nodulului rădăcinii nou format, unde are loc fixarea azotului. Bacteriile stimulează celulele plantei gazdă să producă leghemoglobina. Azotul fixat este apoi disponibil pentru întreaga plantă gazdă, iar, în rezultat, plantele leguminoase cu randament sporit nu necesită azot din îngrășăminte. Plantele leguminoase formează două tipuri de noduli: în formă ovoidă nedeterminată și în formă rotundă determinată (imaginea 2). Nodulii sunt bogați în fier și proteine, asigurând o sursă bogată de hrană pentru larvele anumitor gărgărițe (Sitona lineatus și alte specii de Sitona). La fel, leghemoglobina este atât de asemănătoare cu sângele de mamifere, încât este utilizată în produsele de substituție din carne.   Este importantă prezența bacteriilor potrivite Specificul factorilor de nodulare implică tipul specific, pentru fiecare leguminoasă,  de bacterii simbiotice din familia Rhizobiaceae: Rhizobium leguminosarum pentru mazăre, fasole, vătrici și linte; Rhizobium phaseoli pentru fasole comună; Rhizobium ciceri pentru năut; Sinorhizobium meliloti pentru lucernă și alte plante medicinale, melilot galben și schinduf; Rhizobium trifolii pentru trifoi; Bradyrhizobium lupini pentru lupini; Mesorhizobium loti pentru sulla și trifoi; Rhizobium vigna pentru fasoliță și alte specii de Vigna, arahide; Rhizobium simplex pentru sparcetă; Bradyrhizobium japonicum pentru soia (Figura 3).   Imaginea 3. Rădăcini nodulate ale plantelor de soia din câmp.   Aspecte practice cheie Stabilirea simbiozei dintre bacteriile care fixează azotul și planta leguminoasă gazdă constituie un obiectiv cheie pentru fiecare fermier care cultivă leguminoase. În plus față de calea naturală, un proces FBA semnificativ poate fi obținut prin inocularea semințelor cu o tulpină adecvată a bacteriilor care fixează azotul. O astfel de inoculare este esențială pentru soia, deoarece solurile europene nu conțin speciile necesare. Spre deosebire, solurile europene conțin tulpini care infectează mazărea, fasolea, fasolea obișnuită și trifoiul, astfel încât răspunsul la inoculare este foarte variabil. În unele situații, tulpinile locale naturale de bacterii fixatoare de azot din sol lipsesc sau au o activitate redusă de fixare a azotului. Acest lucru necesită introducerea în sol a unor tulpini selectate de bacterii de fixare a azotului, caracterizate prin activitate înaltă de fixare a azotului. Modul în care astfel de proces se aplică în cazul soiei este descris detaliat în Nota Practică 1 a Legumes Translated. Celelalte aspecte practice care decurg din aceste procese biologice vizează necesitatea de a proteja nodulii rădăcinii. Adulții gărgăriței de mazăre și fasole (Sitona spp.) mănâncă frunzele, dar acest lucru nu afectează grav productivitatea culturilor. Pagube mai mari sunt determinate de larvele care se hrănesc cu noduli. Controlul lor este important în cazul în care se atestă un nivel înalt de infestare. În unele situații este necesară aplicarea măsurilor de management integrat al dăunătorilor în cazul Sitona spp., inclusiv utilizarea controlului biologic și a capcanelor cu feromoni. Aceste măsuri urmează a fi aplicate în conformitate cu cele mai bune practici și reglementări locale. Datorită cerințelor de energie implicate în cadrul procesului, asigurarea unei creșteri optime a culturii este fundamentală pentru atingerea unor niveluri înalte de FBA, care, la rândul său, sprijină creșterea culturilor în continuare. Acest ciclu pozitiv explică modul în care culturile de leguminoase cu randament ridicat sunt produse în condiții de creștere bune, fără alte sursă de azot.   Informații ulterioare AgroBioInstitute, Academia Agricolă, Bulgaria furnizează inoculanți pentru soia, lucernă și trifoi. Academia Agricolă furnizează semințe de bază din soiurile bulgărești de soia, lucernă, fasole, linte și mazăre de grădină și furajeră. Pommeresche, R. and Hansen, S., 2017. Examining root nodule activity on legumes. FertilCrop Technical Note. Research Institut of Organic Agriculture (FiBL) and Norwegian Centre for Organic Agriculture (NORSØK), Frick and Tingvoll. Available at https://orgprints.org/id/eprint/31344/ Von Beesten, F., Miersch, M. and Recknagel, J., 2019. Inoculation of soybean seed. Legumes Translated Practice Note 1. www.legumestranslated.eu  

Ploșnița verde sudică – doi adulți. Rezultatul Ploșnița verde sudică este un dăunător de soia relativ nou în Europa. Specia devine din ce în ce mai abundentă și ar putea deveni un dăunător serios. Monitorizarea trebuie începută în luna Mai sau Iunie și să continue pe parcursul lunilor Iulie și August. Dacă se depășește nivelul de prag economic, ar putea fi necesară aplicarea pesticidelor pentru a proteja productivitatea și calitatea soiei.   Biologia Adulții de ploșniță sudică verde au 12-15 mm în lungime și 7-8 mm în lățime. Corpul are formă de scut, pe care por fi observate trei puncte albe distincte și două puncte mai mici aliniate pe scutel. Această specie poate fi ușor confundată cu ploșnița de câmp, Palomena prasina, care este, de asemenea, verde. Ploșnița de câmp nu are puncte albe pe scutel, iar larvele (nimfele) nu sunt la fel de colorate ca cele ale Nezara viridula în fazele timpurii. Specia prezintă până la cinci generații pe an. Adulții se adăpostesc în timpul iernii în case, magazii, alte tipuri de adăposturi. Specia este una mediteraneeană, care și-a extins habitatul din cauza iernilor recent blânde. O temperatură medie, în ianuarie, mai mare de 5°C constituie un factor important în răspândirea insectei. Astfel, specia s-a extins puternic în regiunile în care acest prag de temperatură este depășit. Momentul apariției adulților și inducerea diapauzei, dimensiunea și condiția fizică a adulților, precum și temperatura, printre alți factori, sunt de o importanță esențială pentru iernatul cu succes. Ploșnița verde sudică reacționează puternic la schimbările climatice, trecând spre nord. După iernare, adulții se împerechează, iar femelele depun până la 300 de ouă, în grupuri de câte 30-130 pe suprafața inferioară a frunzelor. După eclozare, nimfele rămân în grup până la a doua etapă de dezvoltare. Ploșnița verde sudică se hrănește prin înțeparea țesutului vegetal. Înțepăturile nu sunt imediat vizibile. Adulții și aproape toate nimfele (în stadiile de dezvoltare 2-5) se hrănesc cu țesutul plantelor. Sunt preferate părțile moi ale plantei și florile sau fructele în faza de dezvoltare. În urma înțepăturii, pe plantă apar pete galbene sau întunecate, sau chiar necroze. Atunci când ploșnița se hrănește cu muguri de flori, este posibilă pierderea florii. Cea mai mare amenințare pentru semințe sunt daunele aduse în stadiile incipiente de dezvoltare a plantei. Înțepăturile pe păstăi duc la deteriorarea semințelor și distorsionarea păstăilor. După cum arată experiența, ploșnița invadează culturile de soia într-un număr mai mare în Europa Centrală doar la etapa coacerii păstăii. Prin urmare, până acum, daunele sunt limitate. În Europa de Sud-Est, ploșnița verde sudică apare mai devreme, la sfârșitul perioadei de înflorire. Momentul invaziei se va modifica, probabil, deoarece sporește caracterul invaziv al speciei, acesta fiind unul dintre motivele pentru care este destul de înaltă probabilitatea ca specia respectivă să devină, în următorii ani, o problemă mai gravă în contextul producției de soia.   Nezara viridula - diferite etape de dezvoltare.   Controlul Controlul biologic al ploșniței sudice verzi reprezintă o provocare, deoarece speciile antagoniste nu s-au stabilit încă la nivel suficient pentru a răspunde răspândirii. Tratamentul cu insecticide a fost, până acum, foarte rar justificat. Majoritatea țărilor europene nu dețin insecticide aprobate pentru acest dăunător potențial. Ar putea fi necesară pulverizarea pentru a proteja productivitatea plantei atunci când populațiile de ploșnițe înregistrează niveluri înalte (pragul este de 8-10 exemplare colectate în 10 treceri cu o plasă la începutul perioadei de înflorire). Acest dăunător poate fi controlat chimic folosind compuși organofosfați sau piretroizi, în funcție de înregistrarea în fiecare țară. Se va lua în considerare utilizarea culturilor capcană (mazărea furajeră, fasolea, culturile din familia Brassicaceae). Culturile date au scopul de a atrage ploșnițele pentru a depune ouă pe ele. Acestea sunt ulterior tratate chimic înainte ca insectele să se răspândească pe plantele de soia adiacente.   Aspecte practice cheie Câmpurile urmează a fi verificate regulat și sistematic pentru a detecta prezența dăunătorilor. Ploșnița verde sudică poate fi ușor observată. Măsurile de control vor fi aplicate doar atunci când populația de dăunători se apropie de nivelul ”pragului economic”, existând riscul de impact negativ asupra productivității. Costurile aferente aplicării de pesticide pe un câmp cu potențial productiv redus ar putea fi nejustificate. Atunci când este necesar controlul chimic, aplicați cea mai mică cantitate efectivă din pesticidul respectiv folosind echipamente calibrate corespunzător.   Grup de ploșnița verde sudică (etapa nimfă) deteriorând păstăile de soia.   Informații ulterioare AGES, 2020. Marmorierte Baumwanze. https://www.ages.at/themen/schaderreger/marmorierte-baumwanze/ Bachteler, K., 2017. Wanzen in Soja. Taifun Sojainfo 53. www.sojafoerderring.de/wp-content/ uploads/2018/07/Sojainfo_53_2017-2.pdf Schmidt, S. and Falagiarda, M., 2020. Die natürlichen Gegenspieler der Marmorierten Baumwanze. Obstbau Weinbau 4/2020. http://www.laimburg.it/downloads/Natuerliche_Gegenspieler_HhalysOW2020.pdf Zimmermann, O., 2018. Die Marmorierte Baumwanze Halyomorpha halys Leitfaden zur Bedeutung, Verbreitung, Biologie, Erkennung sowie Monitoring. https://www.km-bw.de/pb/site/pbs-bw-new/get/documents/MLR.LEL/PB5Documents/ltz_ka/%C3%9Cber%20uns/Grenz%C3%BCberschreitende%20Zusammenarbeit/InvaProtect/Leitf%C3%A4den/Halyomorpha%20Halys_DL/Leitfaden_Marmorierte%20Baumwanze.pdf Zimmermann, O., Reißig, A. and Wührer, B., 2020. Invasive Schädlinge und mögliche biologische Gegenspieler. Mais 2/2020. www.amwnuetzlinge. de/wp-content/uploads/2020/06/Invasive- Sch%C3%A4dlinge-und-m%C3%B6gliche- biologische-Gegenspieler.pdf    

Imaginea 1. Lupinul alb Sprijin pentru luarea deciziilor Lupinul alb este cea mai valoroasă cultură proteică după soia pentru hrana animalelor și alimentația umană datorită conținutului ridicat de proteine și a profilului bun de aminoacizi. Productivitatea constituie, de regulă, în jur de 3 t/ha, variind, în mod obișnuit, de la 2 t/ha la 4 t/ha. Avantajele, în comparație cu boabele de soia, includ, în mod primordial, posibilitatea de semănare în martie (înghețurile până la 5°C nureprezintă o problemă), efectul mai mare ca plantă premergătoare sau plantă secundară, precum și florile clar vizibile, care sunt atractive pentru polenizatori. Lupinul crește bine în solurile acide, cu conținut scăzut de fosfor. Dezavantajele lupinului alb sunt riscul pierderilor cauzate de antracnoză, problemele cauzate de infestările târzii cu buruieni și o recoltare relativ târzie (mijlocul până la sfârșitul lunii august). Comercializarea lupinului necesită, de asemenea, atenție.   Antracnoza Evitarea antracnozei constituie cheia succesului. Antracnoza este o boală care se manifestă prin apariția unor pete pe frunze, fiind transmisă prin sămânță (imaginea 2). Utilizarea semințelor certificate constituie temelia controlului. Toate soiurile disponibile până în prezent sunt susceptibile la boală. În Germania, soiul mai puțin susceptibil „Frieda” a fost aprobat în 2019. Acest soi s-a s-a manifestat în cultivare în 2019 în două locații de testare din Elveția. Soiul francez „Sulimo”, la fel, s-a dovedit a fi mai puțin susceptibil și foarte performant (în două locații și pe parcursul a trei ani de testare). Din 2020, va fi disponibil soiul „Celina”, care, potrivit crescătorului, este mai puțin susceptibilă, dar încă nu avem experiență cu el. Riscul de antracnoză este redus în perioadele de vară secetoase și în zonele cu vânt sau cele deschise, cu soluri cu valori ale pH-ului sub 7.   Imaginea 2. Antracnoza  duce la creșterea localizată răsucită a plantelor întregi la momentul înfloririi (stânga) și la păstăi negre și răsucite la maturitate (dreapta). Cele mai grave pete de boală pot fi îndepărtate manual pe câmp la momentul înfloririi.     Locul și semănatul Conținutul de carbonat de calciu din sol: Lupinul este foarte sensibil la conținutul de carbonat de calciu (CaCO3, calcar și cretă) din sol. După cum demonstrează rezultatele testării pe teren la Institutul de Cercetare a Agriculturii Ecologice FiBL, cultivarea viabilă este posibilă acolo unde nivelurile de calcar sau cretă în sol sunt sub 3%. Încercarea culturii inițial la scară mică va ajuta la identificarea locațiilor viabile, unde nivelurile de calcar sau cretă variază între 3% și 10%. Cultivarea pe terenuri cu conținut de calcar și cretă mai mari de 10% nu este posibilă. Deoarece solurile cu un conținut de calcar mai înalt denotă, de asemenea, un pH mai ridicat, pH-ul solului este utilizat ca indicator al adecvării terenului. Ca regulă generală, pH-ul solului ar trebui să fie mai mic de 7. După cum arată studiile din Franța, anume calcarul din fracțiunile fine de argilă și nămol împiedică lupinul să absoarbă din sol fierul, care este necesar nodulilor pentru fixarea azotului. Rezultatul este un deficit de azot, care se manifestă prin frunze gălbui și o creștere slabă a plantei (cloroză de calciu). Sensibilitatea la antracnoză este, de asemenea, sporită pe un astfel de sol. Plantele din semințe inoculate ar trebui să aibă o culoare puternică verde închis, care reflectă nivelurile înalte de fixare a azotului, facilitată de un aport de fier adecvat. Inocularea: Fixarea biologică a azotului la lupin, ca și în cazul soiei, depinde de simbioza cu o tulpină de Bradyrhizobium, care nu se găsește în mod normal în solurile în care anterior nu a fost cultivat lupinul. Prin urmare, lupinul răspunde la inocularea semințelor. Acest lucru permite rădăcinilor să formeze noduli care fixează azotul împreună cu bacteriile, iar fertilizarea cu azot nu este necesară. După cum demonstrează testările, inocularea poate rezulta ușor în dublarea sau triplarea producției. Factorul cel mai frecvent al acestor inoculanți este o pulbere neagră pe bază de turbă care conține bacterii vii. Aceasta poate fi comandată împreună cu semințele în producția de semințe. Or, cel mai indicat ar fi amestecarea pulberii cu semințele imediat înainte de semănat până când semințele sunt complet colorate. Deoarece lumina UV ucide bacteriile, inoculantul și semințele finite inoculate trebuie protejate de lumina soarelui și depozitate într-un loc răcoros. (A se vedea Inoculation of soybean seed ).   Imaginea 3. Combaterea buruienilor este deosebit de importantă pentru prevenirea buruienilor târzii. Cultura poate fi înlăturată mecanic la primele etape.   Cultivarea și recoltarea Cultivarea: Tehnica semănatului tardiv asigură baza pentru combaterea buruienilor atât la culturile convenționale, cât și la cele ecologice. Poate fi aplicată, de asemenea, plivirea tined după trei zile de la semănat. Se va acorda o atenție deosebită pentru a nu deranja semințele. Cultivarea între rânduri poate fi utilizată la aproximativ 4-6 săptămâni după semănat (imaginea 3) în mod similar cele aplicate pentru soia (a se vedea Nota Practică 2). În mod ideal, cultivarea între rânduri ar trebui să fie realizată în a doua jumătate a zilei, când turgorul plantelor este scăzut pentru a evita daunele. Acțiunile de inspectare a culturii pentru depistarea antracnozei vor fi realizate în condiții de vreme uscată, la aproximativ 8 săptămâni de la semănat, la începutul fazei de înflorire. La acest timp pot fi vizibile primele pete cauzate de antracnoză. Îndepărtarea manuală a plantelor infectate poate ajuta la prevenirea răspândirii rapide a bolii. Recoltarea: Lupinul alb se maturizează târziu, de obicei la sfârșitul lunii august / începutul lunii septembrie. În anii foarte calzi (cum ar fi 2015 și 2018), planta ar putea fi recoltată în prima săptămână a lunii august. Precipitațiile din iulie și august pot întârzia recoltarea, mai ales atunci când stimulează producția târzie a lăstarilor noi. Momentul potrivit pentru treierat este atins atunci când semințele din păstăi „produc zgomot” când sunt agitate și când cea mai mare parte a paiului devine maro (Figura 4). Păstăile lupinului alb sunt, în mod clar, mai rezistente la spargere decât cele ale lupinului albastru. Semințele sunt mari, de aceea concavul combinei trebuie să fie deschis cât mai larg posibil. Viteza tamburului pentru treierat trebuie setată la cel mai scăzut nivel, iar viteza ventilatorului trebuie să fie mare pentru a asigura o separare rapidă a paiului. Conținutul de umiditate al culturii ar trebui să fie de 14% sau mai mic. În cazul în care este necesară uscarea, aceasta va fi realizată la temperaturi scăzute (temperatura aerului mai mică de 35°C).   Imaginea 4. În faza de floare, păstăi și lupin alb copt   Informații ulterioare Dierauer, H., Böhler, D., Kranzler, A., Zollitsch, W., 2004. Lupins. Leaflet (German). Institutul de Cercetări pentru Agricultura Ecologică FiBL, Frick. www.fibl.org/de/shop/1308-lupinen.html Dierauer, H., Clerc, M., Böhler, D., Klaiss, M., Hegglin, D., 2017. Successful cultivation of grain legumes in mixed cultivation with cereals (German). Institutul de Cercetări pentru Agricultura Ecologică FiBL, Frick. www.shop.fibl.org/ chde/1670-koernerleguminosen-mischkulturen. html Duthion, C., 1992, Comportement du lupin blanc, Lupinus albus L, cv Lublanc, en sols calcaires. Seuils de tolérance à la Chlorose. Agronomie 12, 439-445. www.hal.archives-ouvertes.fr/hal- 00885488/document Gresta, F., Wink, M., Prins, U., Abberton, M., Capraro, J., Scarafoni, A. & Hill, G., 2017. Lupins in European cropping systems. In: Murphy- Bokern, D., Stoddard, F. and Watson, C. 2017. Legumes in cropping systems, p. 88-108, Wallingford: CABI Publishing. Pagini web și video Pagini despre cultivarea lupinului ecologic în limbile germană și franceză pe platforma web Bioaktuell. ch, Institutul de Cercetări pentru Agricultura Ecologică FiBL, https://www.bioaktuell.ch/pflanzenbau/ackerbau/koernerleguminosen/biolupinen.html Site-ul web al rețelei germane privind lupinul este o resursă valoroasă: https://lupinenverein.de/anbau/allgemeines/ Forschungsinstitut für biologischen Landbau FiBL, 2020. Lupinenanbau – Erfolg mit neuen Sorten. YouTube-Kanal FiBLFilm. German (English subtitles can be chosen under “settings”) https://www.youtube.com/watch?v=ELyQAP6gT4g. Institutul de Cercetări pentru Agricultura Ecologică FiBL, 2020. Demonstrația mașinii: combaterea mecanică a buruienilor în soia. Canalul YouTube Legume Hub (în limba germană). https://www.legumehub.eu/is_article/machine-demonstration/

Soia la faza primelor frunze trifoliate   Germinarea și răsărirea rapidă necesită soluri calde Soia este o plantă leguminoasă de sezon cald. Este similară cu floarea-soarelui, porumbul sau sorgul în ceea ce ține de răspunsul la temperaturi. Răsadurile de soia și plantele tinere sunt deosebit de vulnerabile la vremea rece. Conform studiilor de laborator, temperatura estimativă minimă pentru germinarea soiei este de circa 6°C-8°C. Răsadurile emergente sunt deosebit de sensibile la frig. Temperaturile în sol trebuie să fie suficient de înalte pentru a susține răsărirea plantelor în decurs de circa două săptămâni de la semănat. Răsărirea plantelor durează aproximativ 14 zile la temperatura de 10°C și 7 – 10 zile la temperatura de 12° – 15°C. Practica arată că, condițiile optime pentru semănat sunt atunci când temperatura în sol, la adâncimea de semănare, este de 10° – 12°C. Cea mai rapidă răsărire are loc la temperaturi ale solului de aproximativ 25°C. Deoarece temperatura solului și a aerului crește odată cu avansarea primăverii, semănatul în această perioadă poate asigura o dezvoltare suficient de rapidă a plantelor la etapele timpurii de creștere, combinate cu un sezon de creștere îndelungat. Acest lucru oferă plantelor timp pentru a crea biomasa, a forma nodulii și a se ramifica înainte de inducerea înfloririi. Pe scurt, o dată timpurie de semănare asigură baza productivității, cu condiția ca răsadurile să răsară în timp de circa două săptămâni și să supraviețuiască înghețurilor târzii de primăvară.   Răsărirea cotiledoanelor de soia   Semănatul foarte devreme la temperaturi reci În condiții de prognoză meteo de vreme caldă pentru zilele următoare, unii producători aleg să semene soiuri cu maturitate târzie, atunci când temperatura în sol ajunge la 8°C-9°C pentru a utiliza în mod optim rezervele de apă din sol și perioada de creștere mai îndelungată. Acest semănat timpuriu sporește potențialul de creștere vegetativă, care rezultă în plante mai mari cu sisteme nodulare și de ramificație mai bogate anterior inducerii înfloriri. În rezultat se va obține o productivitate mai înaltă a plantelor. Avantajele semănatului foarte timpuriu sunt, de obicei, limitate, deoarece cultura crește încet la temperaturi scăzute. În acest timp, răsadul și planta tânără emergente sunt expuse la riscuri. În condiții de vreme rece, sporește riscul bolilor de sol la soia, în special riscul de putrezire a rădăcinii (fuzarioza, rizoctonioza, etc.). Semințele și răsadurile sunt, de asemenea, mai vulnerabile la dăunătorii solului. Plantele timpurii sunt mai expuse la riscul de îngheț. Răsărirea neuniformă din cauza răsăririi îndelungate a plantelor poate crește vulnerabilitatea plantei față de buruieni. Înghețurile târzii Înghețurile târzii de primăvară apar în mod regulat în multe părți ale Europei și pot afecta soia la etapele timpurii în timpul germinării și răsăririi plantelor. Riscul pagubelor este redus înainte de răsărirea plantelor și la etapa de cotiledon, dar crește odată cu deschiderea primei perechi de frunze adevărate. Conform experienței Europei Centrale, menținerea unor temperaturi sub -3°C timp de câteva ore poate aduce daune mari. Punctul de creștere al plantelor tinere după etapa de cotiledon este vulnerabil. O plantă afectată de îngheț poate supraviețui și dezvolta ramuri noi din muguri auxiliari. Daunele cauzate de îngheț, atât la nivelul punctului de creștere, cât și la cel al cotiledoanelor induc, de obicei, moartea plantei. Impactul negativ al înghețului depinde nu doar de temperatura aerului, ci și de adâncimea de semănare, tipul de sol, temperatura și umiditatea acestuia. Solurile uscate pierd căldura mai repede, iar solurile umede se încălzesc încet. Riscul pagubelor cauzate de îngheț este mai mare în spațiile deschise și în zonele joase sau în locurile în care soia răsare din reziduuri grele, care reduc transferul de căldură din sol. Cunoașterea incidențelor de îngheț din înregistrările meteo pentru fiecare zonă de creștere, combinată cu prognozele meteo, ajută la gestionarea acestui risc. Formarea nodulilor Experimentele de mediu controlat, precum și experiența practică au arătat că temperaturile scăzute ale solului (sub 10°C) în momentul răsăririi plantei întârzie formarea nodulilor și instituirea fixării biologice a azotului. Acest lucru determină un deficit precoce de azot, care duce la scăderea productivității și a conținutului de proteine.   Semănatul târziu în condiții calde Soia poate fi semănată și la câteva săptămâni după ce temperatura în sol a atins 10°C. Pe măsură ce temperaturile cresc peste 10°C, dezvoltarea plantei tinere este accelerată și este posibilă o închidere timpurie a foliajului. Acest lucru este, în special, benefic pentru suprimarea dezvoltării buruienilor și oferă soiei un avantaj competitiv. Datele pentru semănat târziu sunt utile în cazul câmpurilor cu infestare sporită cu buruieni sau pentru cultivarea soiei ecologice, unde utilizarea erbicidelor nu este permisă. Soia poate, de obicei, să compenseze bine o însămânțare întârziată în luna mai. Pierderile de productivitate sunt mai probabile atunci când semănatul întârziat este urmat de temperaturi ridicate și niveluri scăzute de umiditate în sol sau când cultura nu este în măsură să se coacă.   Experiențe din testele de teren germane Centrul de Cercetare de Stat Bavarez pentru Agricultură (LfL, Germania) a examinat efectul datelor de semănare asupra răsăririi în câmp pe parcursul a trei ani. Tabelul 1 arată efectul temperaturilor în sol asupra răsăririi plantelor la momentul și după semănare. Semănatul timpuriu este asociat cu temperaturi scăzute ale solului și cea mai lungă perioadă de germinare, rezultând în 74% din răsărirea în câmp. Ratele de productivitate cele mai înalte au fost obținute în cazul semănării soiei la mijlocul lunii aprilie, când temperatura în sol la data semănării a fost, în medie, de 10,5°C și a crescut la 12,3°C în primele 14 zile (Tabelul 1). Plantarea foarte târzie a cauzat un conținut crescut de umiditate al semințelor de soia la data recoltării și, prin urmare, costuri mai mari de uscare (Tabelul 2).     Date obișnuite pentru semănarea soiei în Europa Semănatul începe, de obicei, în a doua jumătate a lunii aprilie în părțile calde ale Europei Centrale (Austria sau Germania). Semănatul în regiunile caracterizate de ierni blânde și primăveri calde, de ex. Croația, Ungaria sau Serbia, poate începe cu 1-2 săptămâni mai devreme, în timp ce în regiunile mai reci, precum vestul Ucrainei sau Polonia, începe cu 1-2 săptămâni mai târziu. Cel mai recent, perioada de semănare a soiei viabilă din punct de vedere economic în Europa Centrală este, de obicei, începutul lunii iunie, deoarece condițiile meteorologice din toamnă limitează recoltarea culturilor cu maturitate târzie. Producătorii din regiunile caracterizate de vreme caldă și însorită în septembrie și octombrie, de exemplu, sudul Franței, Italia, Croația, Ungaria sau Serbia, pot semăna soia ca a doua cultură chiar și la începutul lunii iulie, cu condiția prezenței irigației.   Soia la etapa primelor frunze trifoliate   Aspecte practice cheie Începutul perioadei de semănare a soiei este marcat de temperaturile în sol la adâncimea de semănare, care ajunge la 10°C. Semănatul cultivarului cu dezvoltare târzie poate implica, inițial, o perioadă de creștere mai îndelungată, cu un potențial de producție mai mare. Planificarea semănatului trebuie să ia în considerare prognoza meteo pentru următoarele 3-5 zile. Dacă este prognozată vreme rece, ar fi oportun de amânat semănatul, chiar dacă temperatura în sol a atins 10°C. Semănatul timpuriu (8°C-9°C) poate fi aplicat pentru a utiliza în mod optim umiditatea rămasă în sol din iarnă în condiții de vreme uscată. Semănatul timpuriu necesită mașini de semănat cu precizie și semințe viguroase. Semănatul târziu la temperaturi calde favorizează germinarea și răsărirea rapidă și, prin urmare, capacitatea soiei de a concura cu buruienile. Această strategie este utilizată în cultivarea ecologică sau în situațiile în care nu este posibilă aplicarea erbicidului anterior răsăririi plantei. Soiurile cu maturitate timpurie sunt cele mai potrivite atunci când semănatul este amânat până la sfârșitul lunii mai. Aceste soiuri își completează ciclul de viață mai rapid și reduc riscul recoltării târzii. Se recomandă creșterea ratei de însămânțare la semănatul târziu, astfel încât cultura să poată forma rapid foliajul. Rândurile înguste ajută, de asemenea, din același motiv.   Informații ulterioare Conley, S. P. and Gaska, J., 2015. Considerations for switching soybean maturity groups for delayed plantings. Cool Bean Advisor, University of Wisconsin Agronomy, Soybean Research, University of Wisconsin Extension. http://www.coolbean.info/library/documents/Switching_Soybean_MG.pdf Cowan, D., 2019. Soybean School. Planting delays put the squeeze on long-season varieties. Real Agriculture. www.realagriculture.com/2019/05/soybean-school-planting-delays-put-the-squeeze-on-long-season-varieties/ Smith, D., 2020. Planting date affects replant decisions. The Daily Scoop. www.thedailyscoop.com/news/retail-business/planting-date-affects-replant-decisions

Păianjenul cu două pete, Tetranychus urticae   Rezultatul Populațiile de acarieni pot atinge niveluri dăunătoare foarte repede. Infestarea poate reduce productivitatea soiei cu 40 - 60%. Protejarea recoltei împotriva stresului, cum ar fi cel cauzat de pagubele în rezultatul erbicidelor, reduce riscul de infestare cu organisme dăunătoare. În cazul în care controlul chimic este permis, detectarea focarelor în faza incipientă contribuie la implementarea unor măsuri de control eficiente. Monitorizarea ar trebui să înceapă la sfârșitul lunii iunie și să continue pe tot parcursul lunilor iulie și august. Tratamentul timpuriu reduce volumul daunelor, iar tratamentul localizat al focarelor de infecție în apropierea câmpului ar putea fi suficient.   Biologia acarianului păianjen și a păianjenului cu două pete Femelele de acarieni-păianjeni maturi au 0,5 mm în lungime și au formă de ou. Femelele din generația de vară au o culoare galben—verzuie, iar cele din generația de iarnă sunt mai roșiatice. Masculii sunt mai mici, de culoare galbenă, cu abdomenul ascuțit. Ouăle sunt ovale și au circa 0,14 mm în diametru. Ouăle proaspăt depuse sunt de culoare alb-sticloasă. Ouăle devin gălbui mai târziu. Prima epată imatură (larva) are circa 0,5 mm în lungime, culoare galbenă, și trei perechi de picioare. Următoarele etape nimfale și adulții au patru perechi de picioare. Păianjenul cu două pete este o specie cosmopolită și se poate hrăni cu o serie de specii de plante gazdă. Adulții au dimensiunea boabelor de sare, culoare galben-verzuie spre maro, cu două pete negre. Trăsăturile morfologice, biologia, pagubele și controlul sunt similare celor Tetranychus atlanticus. Biologia Acarienii au între 10 și 14 generații pe an. Femelele care iernează depun ouăle pe plantele sălbatice primăvara. Acarienii migrează de la plantele sălbatice la marginea câmpului către culturi și creează colonii foarte repede. Acestea sunt de obicei acoperite cu o pânză de mătase fină, care le protejează de prădători și de condițiile meteorologice nefavorabile. Coloniile constau din indivizi din toate etapele de creștere. Acest lucru complică controlul chimic. Populațiile cresc rapid în luna iunie. Acarienii ating cea mai mare abundență în iulie și august. Temperaturile de peste 30°C în timpul zilei sporesc semnificativ riscul pagubelor. Inamicii naturali și bolile acarienilor care contracarează infestările se răspândesc în condiții de vreme umedă și mai răcoroasă.   Atacul acarienilor Monitorizarea culturilor și detectarea Lentilele 10x sunt de mare folos în detectarea vizuală. Cel mai simplu mod de a detecta o infestare este prin trecerea frunzei peste o foaie de hârtie albă, unde acarienii devin vizibili ca puncte întunecate, în mișcare. Pânzele de pe suprafața frunzelor indică o infestare. Acarienii migrează în cultura de soia, în special dacă vegetația de la marginile câmpului este cosită sau altfel tulburată. Câmpurile de lucernă învecinate prezintă un risc special, deoarece lucerna este o plantă gazdă preferată de acarieni. Acarienii folosesc vântul și plasele pentru transport, zburând ca un balon („balonare”). Dacă este posibil, vegetația adiacentă câmpului de soia nu trebuie tăiată în perioadele uscate, deoarece acest lucru poate stimula migrația dăunătorilor în cultură. Acarienii străpung frunzele pentru a suge seva, provocând puncte galbene care se extind și se contopesc în timp. Frunzele infestate devin galbene sau bronz. Unele frunze pot să cadă. Plasele pot fi prezente și sub frunze. Acarienii populează, de obicei, frunze tinere superioare, dar, în unele cazuri de infestare mai gravă, pânza poate acoperi întreaga plantă. Plantele afectate sunt mai mici, transpirația lor crește și fotosinteza este mai puțin eficientă. De asemenea, se maturizează mai devreme, producând mai puține păstăi și randamente mai mici. Simptomele infestării pot fi ușor confundate cu stresul apei, aplicarea necorespunzătoare a erbicidului sau bolile frunzelor. Primele simptome apar la marginile câmpului, iar ulterior întregul câmp poate fi infestat. Controlul Acarienii păianjen sunt controlați de diverși dușmani naturali. Aceștia includ, în principal, acarienii prădători (de exemplu, specii de Phytoseidae), distrugătorii de acarieni mai mici / distrugătorii de acarieni păianjen (Stethorus punctillum), dantela verde comună (Chrysoperla carnae), șiretul maroniu (Hemerobiidae) și insectele prădătoare (Orius spp.). Aceste insecte benefice ar trebui sprijinite pentru a evita reproducerea în masă a acarienilor păianjen. În plus, vor fi binevenite toate măsurile de cultivare care reduc stresul secetei. Acestea includ atenția la semănat, prin plantarea unei culturi care să concureze împotriva buruienilor, evitând utilizarea erbicidelor severe care stresează cultura. Ploaia este cel mai bun prieten al agricultorului în cazul acarienilor, deoarece populația de acarieni se distruge, de obicei, atunci când ploaia vine după o perioadă de vreme caldă și uscată. Acarienii sunt atunci atacați de antagonistul fungic Neozygites floridana. Ciuperca are nevoie de 12-24 ore de condiții meteorologice cu temperaturi ale aerului sub 29°C în combinație cu o umiditate 90% pentru a se răspândi în întreaga populație. Acarienii infectați pot fi recunoscuți după structura lor ceroasă și palidă. Ei mor după 1–3 zile. În Uniunea Europeană nu există acaricide sintetice aprobate pentru combaterea acarienilor din soia. În afara UE, există doar câteva acaricide disponibile pentru controlul chimic pe bază de clorpirifos, dimetoat (ambele organofosfați), bifentrin (un piretroid) sau abamectină (avermectine). Unele din aceste pesticide sunt disponibile pentru utilizare în țările europene din afara UE. Acestea nu sunt deseori capabile să asigure un control eficient al infestării.   Tetranychus urticae, mărirea 200x   Opțiunile de gestionare Controlul cultural și biologic reprezintă piatra de temelie pentru gestionarea acestor dăunători. O bună stabilire a culturilor (data semănatului, densitatea recoltei, etc.) poate reduce daunele cauzate de acest dăunător. Este important de prevenit creșterea buruienile, deoarece multiple specii de buruieni reprezintă gazde pentru acarieni. Aceste plante pot găzdui mai multe generații de acarieni și constituie focarul de emergență al infestărilor. Irigarea produce efecte benefice asupra soiei. Aceasta ajută și la controlul acarienilor. Culturile sunt deosebit de sensibile la infestare în faza de înflorire (R1 și BBCH etapele 60-69). Această perioadă este critică pentru formarea productivității. În cazul în care controlul chimic reprezintă o opțiune, decizia de aplicare a tratamentului trebuie să se bazeze, la momentul respectiv, pe protecția culturii. Deși infestarea în fazele ulterioare de creștere are, ca rezultat, spargerea sporită a păstăilor, efectele negative asupra productivități nu sunt la fel de mari. Observațiile regulate și sistematice pe teren reprezintă o parte importantă a planificării activităților de protecție a culturilor. Pragul economic pentru implementarea unui tratament curativ este atunci când 50% din plantele cu simptome de afectare sunt observate la marginea câmpurilor sau când pe o frunză pot fi observate, în medie, mai mult de 5 exemplare. Pentru controlul chimic, acaricidele înregistrate în acest scop sunt legale în unele țări europene din afara UE. În caz de atacuri severe, pulverizarea poate fi repetată după 7 până la 10 zile. Utilizarea unor cantități de apă mai mari decât cele utilizate în alte scopuri de pulverizare, combinată cu o presiune mai mare a pulverizatorului sporește efectul, deoarece coloniile locuiesc în partea inferioară a frunzelor. Aplicarea tratamentului în zile cu temperaturi fierbinți trebuie evitată. Același acaricid nu trebuie utilizat de două ori pe parcursul aceluiași sezon, deoarece acarienii sunt capabili să dezvolte rezistență în mod rapid. În cazul în care se aplică măsuri de control chimic, se va utiliza cea mai mică cantitate efectivă de pesticid respectiv, folosind echipamente calibrate corespunzător. Urmarea sugestiilor menționate mai sus va ajuta foarte mult la gestionarea populațiilor de acarieni. Alte activități de sprijin includ încurajarea prădătorilor și a insectelor benefice și monitorizarea populațiilor de acarieni.